exploratul face lumea mai bună

Că Takeda știe să scrie, asta era destul de clar din al lui blog. Dar de la blog până la a scrie o carte de ficțiune e cale (teoretic) lungă. Practic – un an. Atât i-a luat din momentul în care și-a promis sieși și Sofiei că o va scrie.

Nostim e că s-a apucat de o cu totul altă temă, dar ideea cu Mana a fost atât de puternică încât a dat tot la o parte, s-a instalat în fotoliul de lider al proiectelor literare și nici c-a mai fost de clintit până n-a fost gata cartea.

Ideile bune au un astfel de comportament.… [...]

Jaguarie e o lună care trece foarte repede. Până te dezmeticești după sărbători

și pirotehnie, profesionistă

sau amatoare,

urmează programul regulat de schi. În acest an a fost o combinație scris-schi, de obicei sâmbăta programat posturi pentru povestea Antarctică, duminica schi. Astfel, întrerupt doar de o vizită foarte scurtă la un Amsterdam înzăpezit, așa ceva mai rar,

ianuarie a dispărut în ceață

cât ai zice slalom. Sau mai degrabă – heppaaaa!

… [...]

Urcând dealurile înzăpezite în căutarea pinguinilor am văzut cu coada ochiului un trepied luung şi subţiire pe care era cocoţat ceva ce părea a fi un telefon. Nu i-am dat atenţie prea mare, până când, în ultima zi, Alex, coordonatorul expediţiei, ne-a spus despre proiectul celor două fete, care au filmat şi au făcut poze în ritm timelapse cu iphone-ul şi cu o cameră GoPro. Ne-au arătat un mic “trailer”, a ieşit senzaţional. Timelapse-ul cu pinguini e demenţial – îmi pare şi mai rău că n-am apucat să fac şi eu.

Un lucru remarcat cu deosebire la film a fost o mişcare rotitoare lină a camereri în timpul timelapsusului.… [...]

Multe s-au întâmplat de când am rămas în urmă cu jurnalul, puține vor fi menționate. De exemplu luna decembrie, de convalescență post-aventură, plăcută și pentru că a fost ”scurtă”, e rezumată în câteva poze, pentru aducere aminte.

Ceva mai important însă merită un post separat, care vine mâine dimineață.

Deci, Decembrie 2012:

Joaca de-a tramvaiul

Petrecerea de Crăciun

Drumul cu taxiul, 50 de galbeni. 10km pe jos până acasă printr-un peisaj ca-n povești – neprețuit.

Ora mov

Soare cu dinți

Fântâna de gheață

Asimetrii

Găteli de Sărbătoare

Drumul spre Noul An.

… [...]

Gata. Mi-au trebuit 6 luni pentru a așterne impresiile excursiei. Record. Sper să rămână record, e prea mult. Ar mai fi multe de spus… dar n-au încăput. Bine și-așa, deja am început să uit, cu alte straturi de informații așezându-se pe harddisk.

Ce rămâne, mielule? Acest jurnal, domnule. Multe impresii, informații, emoții. Și acest film, domnule, la care mă mai uit când mă apucă melancolia.

… [...]

Cum era de așteptat, un ingredient special al acestei excursii a fost concentrația de oameni călători pe care i-am întâlnit, foarte interesanți și mai diverși decât mi-am închipuit.
Despre C., M., A., J. am vorbit; alte mici portrete la întâmplare:

L. din Canada – colega de cameră a lui C. Următorul vis al ei e să vadă narvali, în îndepărtatul Nord.

S. – englezul care a fost din Ucraina până-n Albania, prin România. 130 de țări la activ. La viața lui a făcut pictură de interior. A vândut casa și din asta finanțează călătoriile. Mai are 2 proprietăți care-i asigură un venit bun, mai lucrează când ajunge pe-acasă joburi mici.A avut o tragedie in familie săracul, n-a putut ajunge la înmormantare din cauza liniilor aeriene argentiniene.… [...]

Hotelul e în buricul lui Puerto Madero, cu vedere fix la macarale.

Coborâm, fac această poză pentru Takeda,

găsim Puente de la Mujer în splendoarea albă de-acum familiară,

mergem în plimbare până la palatul prezidențial, azi pictat pe jos,

protestatarii tot acolo, tot nevăzuți în spatele bannerelor,

și hop, ajungem la San Telmo, pe strada cu bazarul duminical.

E duminică azi! Am pierdut firul șirului zilelor… complet din întâmplare e duminică, dar ce bine! Zi de bazar, deci, pornim pe stradă, pentru mine a treia oară.

Ne așezăm în piața Dorrego la un suc, chiar în fața unor bidoane de sifon pe care le văzusem în poze la C., și pe care le reproduc prompt.… [...]

Aterizez la Buenos Aires la 1 noaptea, conform programului, rezerv taxi de la aeroport, bagajul vine și e întreg, asta e bine.

Ajung la hotelul Hilton, unde stă A., care mă va găzdui, ospitalier, această jumătate de noapte. Observ cu ciudă că pierdui bidonașul-suvenir cu Antarctica, probabil a căzut în avion, că l-am pus în buzunarul exterior al rucsacului, grrr. N-am timp să mă enervez, merg la receptie, zic pe un ton firesc că stau cu A. în cameră. Fata se uită, dă din cap dezaprobator: camera e pentru o singură persoană.

Hmm, să nu le fi zis la receptie? Să-mi fi trimis mesaj cu informația si să nu fi ajuns?… [...]

Până ajungem în oraș

parcă nu mai plouă.

Am ajuns la țanc, am timp să mă duc pe jos la hotel și să remarc acest citat de pe un autobuz, în spiritul sindromului King Kong – ”cele mai bune poze se fac de sus”.

Ajung la hotelul Valle Frio – de reținut, ieftin pentru cele 3 stele, modern, de familie, cred că e făcut dintr-o casă, doar că un pic departe de centru, vreo 15 minute de mers pe jos, și în pantă.

Iau bagajul, ura și larevedere, la aeroport, birjar! ”Birjarul” are radioul pornit pe emisiunea ”fotbal minut cu minut”, varianta argentiniană.… [...]

A treia destinație a micii excursii e farul. Pentru mine cel mai puțin interesant dintre toate (prefer animalele), e dintre cele mai fotografiate obiective aici, apare și pe multe vederi. Văzut de departe, arată într-adevăr ca un Far de la Capătul Lumii.

O scurtă documentare arată că, deși argentinienii așa-i spun farului Les Eclaireurs,

numit după arhipelagul pe care se află, Farul de la Capătul Lumii descris de Jules Verne in cartea cu același nume se numește San Juan de Salvamento și se află mult mai la Est.

Geografic, însă, se pare că acesta e cel mai sudic.

Pe drumul de întoarcere mai oprim la o insulă, unde vedem cormorani regali.… [...]

Următoarea destinație e insula cu cormorani imperiali și, mai ales, lei de mare.

Îmi aduc aminte de învățăturile zoologilor de pe barcă, despre distincția dintre foci și lei de mare: focile nu se pot sprijini pe picioarele din față, care sunt doar înotătoare, în timp ce leii de mare se ridică pe picioarele din față.

Barca oprește în apropierea stâncilor, dându-ne ocazia să pozăm și filmăm animalele pe îndelete. E ”turistic”,

dar animalele sunt 100% sălbatice, tot mă simt un pic ca pe Descoperi Channel. Ca atare, fac și un mic film,

Pe lângă multe poze. De data asta a fost o idee bună să fac (prea) multe poze, majoritatea au ieșit mișcate, probabil din cauza mișcării bărcii combinată cu un timp de expunere prea mic.… [...]

După prânzul copios, A. pleacă spre aeroport, eu mai am câteva ore de ”ars” prin Ushuaia. O iau din nou prin centrul orașului, fără țintă, poate pică ceva suveniruri în plasă, dar constat că magazinele sunt închise până la 16:00, pentru siesta de după masă.

Păi atunci, hai în port, e mai pitoresc.

În port sunt chioșcuri înșirate oferind excursii cu barca în zonă. Hmmmm… scânteia tentației scapără, și odată ce scapără… întreb la un chioșc ce au în ofertă. Excursie de 4 ore la insula pinguinilor. Mai am 4 ore? Mai am exact 4 ore până ar trebui să o iau înapoi spre hotel pentru a prinde avionul fără emoții.… [...]

Ieri am fost trecut pe la biroul Aerolineas Argentinas să vedem dacă A. poate să-și schimbe biletul, să plece mai devreme. Se dovedește inutil de complicat și scump, așa că am mai rămas o zi, până la soroc. A. pleacă azi la prânz, eu am bilet seara. Îmi sugerează să mergem împreună la prânz, dar nu mai risc – am pățit destule în călătoria asta, rămân la programul dinainte stabilit. Oricum aș mai fi vrut să stau o zi, dacă nu mi-ar fi schimbat Aerolineas biletul, să văd ce mai e de văzut pe-aici – altfel se cheamă că aș fi fost pâână hăt la Ushuaia, fără să văd nimic din Țara de Foc.… [...]

Făcându-se ora 4 mă duc la vapor, trec granița cu ecusonul lui A. și reușesc să recuperez DVDul, mă întâlnesc și cu câțiva membri ai echipajului îmbrăcați ”civil”, care se miră să mă vadă – evident că le zic că m-am mai înscris la o excursie. Ne despărțim călduros, Chris, moderatorul concursului de cultură generală, îmi spune că va ține minte faza cu moneda din Botswana pentru următorul grup (i-am zis despre), tricourile purtate cu all romanians are vampires au făcut de asemenea impresie bună.

Simt cum mă încearcă din nou melancoolia, așa că mă grăbesc spre alte obiective fotografice. Mă atrage o limbă de pământ care iese în apă, pare a fi o stradă, dincolo de care e un cartier de case, cu munți în spate.… [...]

Viața arată cu totul altfel pe țărm față de barcă. Parcă și oamenii sunt altfel, parcă și tovarășii de călătorie sunt altfel. Ieșiți din microuniversul plutitor, capătă brusc dimensiuni înăbușite pe parcursul călătoriei – legăturile cu ”viața de acasă”. Se transformă din turiști în economiști, ingineri, programatori, studenți și ce-or mai fi, doar marinarii rămân marinari. Pe câți dintre ei îi voi întâlni oare în acest al doilea univers?

Până una alta ne întâlnim un grup de 5 (A., C., N., P. și eu) la o cafenea verde, pe nume Almacén, care arată bine atât pe dinafară

cât și pe dinăuntru,

amenajată cu bun-gust.… [...]

O privire pe furiș în afara vaporului confirmă bănuiala avută încă de aseară – am ajuns mai devreme decât era planificat.

Ushuaia ne întâmpină cu cer albastru și ape liniștite,

numai bune pentru niște poze în oglindă.

Nu avem stare… pe de-o parte, nu vreau să cobor de pe vapor, pe de alta, nu-mi plac despărțirile lungi (slowly in much pain, to remember how beautiful it was – 10 puncte pentru cine știe din ce film e parafraza, două persoane se exclud că știu ); ies din nou pe punte, încă niște poze cu portul

și orașul;

apoi, după încă o privire melancolică spre Canalul Beagle,

debarcăm.… [...]

Pe când ultimele raze ale soarelui străpung norii într-un spectacol altfel foarte frumos,

zărim din nou pământ. Verde. Copaci. Un peisaj… straniu, în care parcă nu mă simt în largul meu.

Deși poze ca acestea

ar fi fost oricând ”valabile” pentru peisaje de călătorie,

nu pot să zic că le fac cu mare entuziasm. Ne-am întors… după copaci, în curând vor apărea și oameni… brrr, civilizație. Nu vrem să ne gândim la asta, dar e greu de evitat.

Echipajul ne înveselește la Cocktailul de Adio al Căpitanului Boris (nava e de construcție franceză sub stindard din Bahamas, operată de o companie americană cu căpitan și prim-ofițer ruși.… [...]

Programul zilei în larg e umplut de seminarii educaționale care încearcă să combată plictiseala – și reușesc.

Pinguinologii Tom și Ben ne povestesc despre proiectul lor cu camere foto instalate în colonii de pinguini, care fac 2 poze pe zi timp de un an; adunate fac un timelapse care le spune când s-a umplut colonia, când au ieșit puii, câți au fost; un program de recunoaștere facială (asemănător cu cel folosit de facebook) poate chiar indica cu relativă precizie indivizii din colonie! Adunând date de la an la an vor avea informații mai precise despre viața pinguinilor și efectele schimbărilor climatice.… [...]

Pasărea cu cea mai mare deschidere a aripilor din lume, între 2.5 și 3.5m (un raport neverificat susține că a măsurat un exemplar de 5.3m) la o lungime a corpului de 1-1.3m. Poate rămâne în aer fără să bată din aripi pentru mai multe ore la rând; majoritatea vieții o petrece în zbor, aterizând doar pentru mâncare și reproducere. E greu de măsurat ce distanță parcurge, dar un exemplar monitorizat a parcurs 6000km în 12 zile.

Acestea este Albatrosul Călător (Wandering Albatross), o specie amenințată cu dispariția, întâlnită în Oceanul de Sud, pe al cărui insule clocește.

E greu de diferențiat de Albastrosul Regal (Royal Albatross), pasărea cu a doua deschidere a aripilor din lume, de care se deosebește subtil la penaj, Călătorul fiind cu mai mult alb.… [...]

E înnorat și frig, în plus e mare cât vezi cu ochii – nu prea-mi vine să ies afară. L-am zărit însă din întâmplare pe Chris, ornitologul, care era afară cu un turist și cu benoaclele benoclându-se după păsări. Ia să iau eu obiectivul zoom și să ies la o mică vânătoare, să vedem ce iese, poate cine știe, apare un Albatros Călător, pe care l-am ratat la dus.

Cum pășesc pe punte și duc aparatul la ochi mă prinde virusul vânătorii. Probabil instincte primare ies la suprafață, altfel nu-mi explic plăcerea endorfinică de a ochi, încadra și apăsa pe trăgaci.… [...]