Chemarea Nordului (11): La Soare-Apurăsare

18/19 iulie

Primul contact cu ceva islandez – cele 3 stewardeze care erau singurele persoane la poarta de imbarcare cand am ajuns eu. Bună seara, bună seara. Ce aglomerat e, zic eu. Îmi zâmbesc, toate 3, tâmp, fără a scoate o vorbă. Zâmbesc şi eu şi mă aşez să scriu aceste. Reykjavik, mai e un pic.

Snt în avion, e ora 23:25, e noapte la Copenhaga, dar în zare se vede un apus fenomenal (poza a ieşit nasol, prin geamul de la avion).

Islanda e cu o oră în urmă, şi mai sus. Sunt curios cât de lungă e ziua la ei.

…

Se apropie ora 2:00, ora Copănhagăi, miezul nopţii, ora Islandei (aha, deci e cu 2 ore în urmă), ne pregătim să aterizăm. M-am trezit, că îmi bătea ceva în ochi. Ceva roşu. Arăta cam aşa:

Până să aterizăm, soarele a apus, şi s-a făcut aşa

Un autobuz ducea turiştii în oraş. M-am aşezat, era deja ora 1 noaptea, plecăm. Mă uit pe geam, soarele tot mai apunea.

Peste juma de oră, tot apunea, şi nu se făcea mai întuneric. Ba parcă, mai lumină. Când am ajuns la 2 la pensiune, se luminase binişor, astfel încât nu mai era nici o îndoială. Nici nu apusese bine, şi soarele răsărea din nou. Roşul apusului se transformase în aurora răsăritului, tranziţie inobservabilă.

Bună dimineaţa, Reykjavík, am zis, entuziasmat. Şi m-am dus la culcare.