Chemarea Nordului (34): Auschwitz

7 august

Aveam titlul însemnării pregătit dinainte – Auschwitz, “Să nu uiţi, Darie”.
După vizită am simţit însă că orice urmă de glumă sau “subtilitate” nu şi-ar avea rostul.

Da, cu toţii ştim povestea. Naziştii au omorât ~6 milioane de evrei şi alte naţionalităţi în lagărele de concentrare în timpul războiului. Problema e că nu putem gândi în cifre. Mai precis, nu putem simţi în cifre. Una e să citeşti cum oamenilor li s-au confiscat bunurile şi alta e să le vezi genţile grămadă cu numele scris pe ele, de atunci, papucii, hainele, jucăriile copiilor, ochelarii, o grămadă mare de ochelari rotunzi, ca cei din pozele vechi, părul, păr uman tăiat de la victime, cu tonele.

Nici pozele sau filmele nu au cum să te facă să înţelegi, să “internalizezi” ce a fost. Muzeele, cum e cel din Berlin, îţi dau o idee, dar nimic, nimic nu se compară cu a fi acolo, la faţa locului.

Mă consideram un om cu oarecare imaginaţie. Acesta a fost primul loc unde imaginaţia mi-a fost depăşită.

Recomand tuturor o vizită la Auschwitz-Birkenau (Birkenau e aproape, face parte din acelaşi complex). Prioritate, celor care au orice crâmpei, cât de mic, de sentiment rasist. Care s-au gândit, măcar o dată, că “poate ar fi bine ca ţiganii să fie duşi undeva, în deşert”, ca un oarecare ministru (!!! ăla precis n-a fost aici). Sau, mai rău, celor care se gândesc “păcat că n-a rezistat mai mult Antonescu, ne scăpa de ţigani.” Am auzit fraza asta de multe ori. Îi invit pe toţi la Auschwitz şi Birkenau (Oświęcim şi Brzezinka în poloneză), să vadă ce înseamnă asta de fapt. Ce înseamnă asta pentru oameni “ca mine şi ca tine”. Dimensiunea individuală, destinul persoanelor cu nume şi poze, pe care poţi să-l vizualizezi, cu care poţi să te identifici – asta produce o impresie infinit mai puternică decât orice cifră, orice statistică.

O cifră, totuşi, pentru context – ni s-a spus de exemplu că oamenii rezistau în medie 2-3 luni la Auschwitz. Am întrebat ghida la sfârşit, “cât rezistă un ghid la Auschwitz?”. N-a reacţionat. “Nu devine deprimant?”, întreb. Zice – “ba da, dar pentru noi e important. Majoritatea ghizilor de aici au avut familii în lagărele de concentrare. Străbunica mea a murit la Ravensburg, iar bunica mea a supravieţuit la Bergen-Belsen. Locuiesc şi azi cu ea, are nouăzeci şi ceva de ani.”

Întrebarea mea nu a fost cu conţinut de glumă – chiar mă gândisem că n-aş putea face jobul ăsta pe termen lung, poate există o “rotaţie a ghizilor”. Chiar şi aşa m-am simţit prost.

La Auschwitz nu se fac glume, nu se râde. Şi nu că “nu e voie” sau “nu se cade”, dar nu-ţi vine.

Am întrebat-o dacă a supravieţuit cineva de la început până la sfârşit. Da, de exemplu tatăl unuia dintre ghizi.

N-o să descriu aici ce am văzut, nu cifre şi statistici. Pentru cei interesaţi, sunt surse destule, de exemplu aici sau aici.

Azi, Europa e mică (încă, până nu dau low-cost-urile faliment), Cracovia are aeroport low-cost şi lângă oraş, şi la Katowice. Recomand călduros vizitarea oraşului, e deosebit, şi cuplaţi şi o excursie la Auschwitz. Se zice “vedi Napoli, e poi muori.” Eu aş adăuga “vedi Auschwitz, e poi vivi.”

P.S. După părerea mea, o problemă aproape la fel de mare cu Auschwitz e că nu numai că s-a întâmplat, dar că se mai întâmplă şi astăzi.

P.S. Putem discuta despre rasism vs. prejudecată. De exemplu, chiar acum cânt scriu snt la o terasă în piaţa mare din Cracovia. A apărut o trupă de (probabil) ţigani, care cântă la acordeoane şi zongoră. Unul din ei umblă printre mese să strângă dările. Instinctiv mi-am tras scaunul cu rucsacul mai aproape. E ăsta rasism? Prejudecată e sigur. Unde e diferenţa atunci? Cred că diferenţa e în faptul că eu îmi doresc condamnarea unui om doar dacă încalcă legea, şi în nici un caz doar pentru că e mai tuciuriu şi cântă la acordeon lângă terasa asta.