Chemarea Nordului (7): Copenhaga

Una dintre cele mai bune investiţii e cartea Lonely Planet despre Scandinavia. La Berlin M. a avut un Marco Polo guide – foarte bun şi el, optim pentru buzunarul lateral de la pantalon – am căutat o ediţie scandinavă, dar n-am găsit. Am luat cu Danemarca, gândindu-mă că o să iau câte unul pentru locurile pe unde merg. Dar apoi am găsit această ediţie de Planeta Singuratică, având cam tot ce îmi trebuie, şi am renunţat la ideea cu Marco. Până acum şi-a făcut treaba foarte bine.

O investiţie şi mai bună, de fapt nu investiţie, că a fost gratis, ci intâmplare, a fost harta luată de la hostel. Conţine un traseu de 3 ore în care poţi să baţi, pe jos, principalele obiective ale oraşului. Zis şi făcut! Mai ales că oricum mă cazau abia la 2, fiind abia 10-11 când am ajuns, la fix. Cartea avea referinţe pentru toate obiectivele, dar nu le dădea mură-n gură cu ordinea vizitării cu tot. Aşa că am purces, urmând fidel harta.

Prima observaţie a fost legată de vreme – aşa viteză la schimbări n-am mai văzut. Diferenţă de secunde între cer jumate însorit şi înnorat complet! N-am văzut aşa ceva.

Şi am purces, deci, de la hostelul Danhostel City, unde am tras (o clădire cu 15 etaje (!), nou, curat şi dintre cele mai ieftine din oraş. Însemnând cam la 50$/noapte patul in camera de 8 paturi. A propos de preţuri, cum era aia că preţurile cresc dacă o ţară adoptă Euro? Iată că ăştia tot coroane au, dar preţurile sunt mai mari binemersi. Sub 30 coroane (mai mult de 4 euro) nu găseşti mai nimica. Un Big Mac e 56 de coroane, ca idee. 7,6 coroane la un euro).

Aşa. Prima haltă semnificativă a fost piaţa Primăriei,

unde am consumat o ciabbata la o terasă, punând turul la cale. Timp destul să observ cum o boschetăriţă alerga o turistă prin liniştita piaţă, s-o bată nu alta, pe motiv (cred) că i-a făcut poză. „Hai că-ncepe bine”, mi-am zis.

Şi-am purces. Pe străduţe,

prin pieţe

pân-am dat de apă.

Apoi iar pe străduţe, pardon, pe strada principală de cumpărături, Bahnhofstrassele lor, sau Calea Victoriei

combinată cu Magheru;

doar că pe Magheru nu snt ricşe din astea, taxiuri propulsate de forţa picioarelor unor tineri puşi pe făcut un ban cinstit şi ecologic.
Ei, şi-ntr-un târziu, din piaţa asta,

măre, dintr-o dată… întâi am văzut ancora.

Abia după aceea mi-am dat seama unde mă aflam. Nyhavn, zis ceva de genul „Nühavăn”, e cea mai cunoscut loc din Copenhaga, şi am văzut de ce. Trebuie spus că am făcut zeci de poze cu acest loc, nu mă puteam opri. Şi acum, pe care s-o aleg pentru pus aici? Pe asta

sau pe asta

sau poate pe asta, din partea cealaltă?

Sau pe asta, tot din partea cealaltă?

Cel puţin partea lumii pe care am văzut-o eu, acest colţishor de rai are un singur rival, Canale Grande. M-a lăsat mască, ce să mai. Cu greu m-am lăsat rupt. Dar, după ce l-am pozat pe violonistul din stânga,

pe care l-am „simţit” imediat, şi într-adevăr mai târziu seara şi auzit vorbind româneşte, am plecat mai departe. Ce a urmat n-avea cum să fie la fel de spectaculos, dar am reţinut, între altele, opera cea nouă,

palatul regal cu singura statuie ecvestră a unei…doamne pe care am văzut-o până acum,

păzită straşnic de nişte armată serioasă

după care am dat de Biserica de Marmură, cum se numeşte Domul din Copenhaga,

cu una din cele mai mari cupole din Europa. Într-adevăr, nici n-a încăput în poză.

Sar peste nişte etape, că mai sunt, da’ se termină megabaiţii, şi mai trebuie ajuns şi la Mica Sirenă, pe care am pozat-o şi pe asta în fel şi chip, singură, însoţită – vom alege poza de mai jos, ilustrativă pentru popularitatea de care se bucură timida statuie, parcă împotriva voinţei.

Drumul înapoi a dus printr-o fortăreaţă roşie pe dinăuntru

pe lângă case galbene pe dinafară,

sau biserici cu cărăbuş albastru în dotare

înapoi la Dom, căci la orele 15:00 trecute fix se făcea urcare turistică în vărf, pentru panoramă. Şi cum sindromul King Kong… normal că m-am dus. Şi am urcat pe cel mai consistent-îngust sistem de scări întâlnit vreodată, foarte micheteau.
Priveliştea de sus e frumoasă,

dar nu mi-a rupt gura târgului; greu de ales ceva individualizat, poate morile de vânt uriaşe din largul mării (!)

sau podul imens care leagă Copenhaga de Malmö, în Suedia.

Sindromul King Kong odată satisfăcut, mi-am mai făcut un moft: am dat cu nasul de un stand de biciclete,

şi am văzut că cu o monedă de 20 de coroane poţi desprinde una, sistem cărucior de chioşc. De mult voiam să mă dau cu bicicleta într-un oraş din ăsta, aşa că am luat una şi dă-i la pedale. Am vrut să merg în parc la destinaţia următoare cu ea, dar am văzut că nu e voie cu biciclete, şi când să mă pregătesc să caut un stand unde s-o las, observ… că nu mai am şapca. O legasem de cingătoare, se vede treaba că s-a pierdut… unde oare? Pe bicicletă? Sau în Dom, când am coborât frecat de pereţi din cauza îngustimii? Fără mari nădejdi, am zis să dau totuşi pe la Dom, să-i întreb pe oamenii ăia dacă au găsit ceva, asta după ce pe străzile pe care le bătusem n-am găsit nimic.
Intru în biserică, bineînţeles nimeni la locul unde era omul cu urcatul înainte… dar… pe tejgheaua respectivă, mă aştepta cuminte şapca mea, singură şi un pic iritată de modul în care a fost lăsată în urmă, dar altfel întreagă şi funcţională.

Înveselit şi recunoscător, am continuat fidel traseul de pe hartă, ajungând, din nou între altele, la Turnul Rotund

la baza căruia cântau nişte băieţi la xilofoane.

Vă invit să-i şi ascultaţi, dar un pic mai încolo, în alt context. Acum ne grăbim să vedem şi Christiansavn, înainte de lăsarea întunericului. Principalul obiectiv acolo e Christiania, „oraşul liber”, fondat de nişte hippioţi în anii ’70, o comunitate „alternativă” unde trăiesc azi vreo 900 de oameni, şi care arată… hippiot.

După câteva cotituri am ajuns şi la Pusher Street, unde am văzut semnul de mai jos, pe care m-am grăbit să-l pozez

pentru că scria „pusher street e o zonă unde nu pozaţi, vă rugăm respectaţi”. Chiar când făceam poza, buticarii din dreapta, o doamnă şi un domn trecuţi de prima tinereţe hipiotă, au sărit că de ce pozez. „Semnul”, le-am zis. Au zis că asta e singura stradă unde se vinde haşiş, şi băieţii nu sunt prea prietenoşi cu cei care-i pozează. Aha. Am făcut urgent cale întoarsă, gândind la mesajul lor. „Vă rugăm respectaţi”… ce să respect, că faci ceva ilegal? Ce tupeu pe ei, ne roagă frumos să le respectăm criminalitatea. Ha. Planeta Singuratică cică în trecut în Christiania era la lejereanu cu vânzarea de iarbă, dar în ultimii ani poliţia a făcut raiduri serioase. De altfel, ştiind asta, chiar în drum spre locul cu pricina am surprins cu coada aparatului, pe sub mana, de departe si apoi cropat, aceasta fază

în care nişte Băeţi erau interogaţi de nişte alţi Băeţi În Albastru coborâţi din respectiva dubă. Parafrazând o formaţie cunoscută de la noi,

„(…) 20 de kile de hash,
20 de mii de motive
să le laşi”.

Am ieşit în viteză din respectivul cartier, bucurându-mă să văd „lumina civilizaţiei”. Eram curios la cât se întunecă, deh, seară de vară nordică – s-a întunecat pe la 10, oră la care m-am postat numaidecât la acelaşi Nyhavn, făcând din nou vreo 50 de poze în 5 minute, din care v-o prezentăm pe asta

şi pe asta

şi hai, şi pe asta

şi gata, înapoi spre casă, pe bulevardul principal, Strøget, acum mult mai aerisit (îmi place ø-ul asta al lor, se citeşte ca un fel de „ă”)

şi pe care se auzea… muzică. Ajung la locul faptei, şi, ce să văd. Cânta unul la chitară, însoţit de… unul din băieţii de la xilofon de adineauri. Xilofoniştii împachetaseră şi stăteau să plece, când probabil a venit ăsta şi s-a pus pe cântat, atunci, spontan, i s-a alăturat unul dintre băieţi. Ce a ieşit, aveţi mai jos.

Ce e şi mai simbolic-frumos e că, după vorbă după port, ghitaristul părea american, cât despre xilofonişti, i-am auzit vorbind: ruşi.
Am stat să-i ascult până a trebuit să plece rusul, că-l aşteptau să-i care aparatul. A improvizat extraordinar pe cele mai diverse melodii. De exemplu, pe melodia asta, la care mi s-a şi terminat memoria, de n-am mai putut filma.

A fost cel mai plăcut mod pentru încheierea primei bogate zile din acest magnific oraş.

Ăă… pardon. AR FI FOST cel mai plăcut mod… pentru că seara nu s-a încheiat aşa. Ajung la hostel, pe la 11 seara… lăsasem calculatorul la recepţie, l-am luat şi am scris ceva din urmă, astea cu Berlinul de dinainte. Pe la 1, zic, ajunge, Copenhaga altă dată, la culcare. Urc… intru în cameră, unde lăsasem rucsacul meu şi aşternuturile pe un pat de sus care părea liber, le găsesc pe jos, şi în patul meu dormea dus un ins în chiloţi.

Oh shit. O fi fost patul lui?? Dar părea liber, ăilalţi mai lăsaseră semne pe cele ocupate, pe „al meu” nu era nimic. Intru în camera cealaltă… mă întâmpină a) un miros greu, încins de multe şosete, şi b) un zgomot infernal, o hurducătură de armată călare. Provenea de la un tânăr care sforăia. Un pat era liber în mijloc… un ins cărunt se ridică din patul din stânga sus, zice – ? zic – ?? dă din umeri către sforăitor, dă din cap… ies.

Spume.
Ce fac?! Mă duc în camera cumplită şi încerc să dorm? Hai că dacă e tot aşa tot sejurul, am pus-o de mămăligă. Îl trezesc pe ăsta şi îi cer socoteală? Dacă e vrun rus dur care se ia la harţă, trezit din somn, că i-am ocupat patul? După modul cum mi-a aruncat rucsacul, pare unu’ de-ăsta care nu ştie multe… CE MĂ FAC??? Renunţ mioritic, mă duc să mor în camera de alături, sau mă iau la bătaie cu rusul (prezumtiv)? Mă duc să mor mioritic. Intru în camera cealaltă… căruntul încă e treaz. Zice că cel din patul răvăşit din mijloc a schimbat, că n-a putut suporta sforăiturile. Ahaaaa…. şi s-a dus în patul meu… mă duc din nou dincolo în cameră… îmi iau inima în dinţi, şi după ce mi-am repetat în gând un spici cât mai calm, îl mişc puţin, cu reţinere. Nimic. Încă o dată. Nimic. Scutur perna. Nimic. Iau prosopul, ca să nu-l ating, şi îl scutur bine. Mrrr… se întoarce năuc, cu ochii mijiţi. Îl întreb prosteşte, pradă emoţiei, „te-ai mutat de dincolo?”
Nu asta voiam să zic, da’ mă rog. Zice – da, am crezut că e liber. Păi, şi rucsacul meu?!? Nu ştiu, l-am întrebat pe băiatul ăla (care dormea în alt pat) şi a zis că-i liber. Zic, era patul meu, lăsasem rucsacul, aşternuturile… Scuzaţi, zice, mă dau jos. Şi se dă jos, tot zicând că băiatul ăla a zis că e liber, şi că dincolo e rău, din cauză de „snorkeling”. Se duce dincolo. După ce pleacă, băiatul la care se făcuse referire îmi zice, somnoros – „io n-am zis că-i liber, am zis doar că nu ştiu…”
Oricum ar fi, sunt FOARTE bucuros că mi-am recâştigat patul, învingând impulsul mioritic. După vreo 5 minute, aranjându-mi lucrurile în hol, iese vecinu’, îmbrăcat, zice – mă duc la recepţie să-mi dea altă cameră. Snorkeling teribil. Îmi pare rău de el, dar amintirea snorkelingului şi camerei cumplite mă fac să nu regret gestul.

Abia acum s-a încheiat „ziua cea mai lungă” din călătoria de până acum.