Aşa arată probabil cel mai frumos oraş medieval din Elveţia:

Una din similitudini: nici o maşină în zonele de maxim interes turistic.

Aşa arată cel mai frumos oraş medieval din România:

Dacă aş fi primar, aş interzice staţionarea maşinilor în cetate. Dar, din nou, nu m-au întrebat când au dat dispoziţiile :P.

Faza e - se poate, chiar şi în România. La Cluj,

ca să nu mai vorbim de Braşov

sau Sibiu.

Sighişoara, pe când? Şi ce frumos ar arăta fără maşini! Se poate, dar noaptea, şi tre’ să te chinui să găseşti unghiul potrivit.

Oraşul ar respira un cu totul alt aer fără maşini. Şi nu mă refer (doar) la poluare.

“Dacă tot ne întâlnim, hai să ne întâlnim acolo”, a zis A. “Nu va fi înghesuială?” am întrebat. “Nu, anul trecut a fost foarte puţină lume.”

Evenimentul a făcut parte din seria “eroii nu mor“, organizat de asociaţia “noii golani” (mersi, A., pentru informaţii). Un sentiment suprarealist, asociat cu un nod în gât, m-a însoţit tot drumul, căci am mers cu ei, de la Universitate până la Romană şi apoi Piaţa Revoluţiei.

Când i-am văzut adunaţi, toţi tineri, cu steaguri şi bannere,

aprinzând lumânări,

mi-au dat lacrimile. Şi lui I. “Ce gest frumos”, m-am gândit. Tineri, cum au fost şi cei de atunci.

Apoi, uitându-mă mai atent la câţiva indivizi cu glugi pe cap, mi-am exprimat bănuiala că mulţi dintre ei au venit pentru că “e cool”, “rost de distracţie”.

Ambele impresii au rămas până la sfârşit.

La început s-a mers în tăcere, oarecum solemn.

Am rememorat cu I. evenimentele de atunci, cu glas instinctiv şoptit. Pentru mine s-au suprapus locurile pe care le vedeam în faţa ochilor, cu panouri luminate şi colorate, de exemplu sala Dalles, cu frânturi vizuale şi auditive de acum aproape 20 de ani. “Se trage”. “Cordon uman”. “TAB-uri”. “Primii au murit la Dalles”. Mă uitam, ascultam ce povestea I., şi nu-mi venea să cred. Mi-am adus aminte de ce povestea şi D., într-o discuţie pe temă acum un an, cum s-a trăit Revoluţia din Bucureşti…

Apoi au început scandările. “Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te!”. Mă rog, nu prea vedeam rostul, dar bănuiam că vor să recreeze atmosfera de atunci. Nostim a fost că la un moment dat, fix după o scandare “li-ber-ta-te” s-a auzit clar, lângă mine, vocea calmă dar fermă a unui jandarm care ne spunea – “rămânem pe banda unu”.

Apoi a urmat însă ceva ce n-am înţeles: “România, stat poliţienesc”, repetat obsesiv. Ca ce kestie? Nu mi s-a părut potrivit evenimentului.

Nu mult în spatele nostru, o voce răguşită dădea tonul acestor scandări. La un moment dat a venit un tânăr care părea a fi “un fel de lider”, şi l-a rugat – “Puiule, calmează-te, că are cine să dea tonul.” Puiu s-a calmat, doar vreo câteva minute.

Scandările tip “galerie” au continuat, de data asta cu ceva mai potrivit evenimentului: “cinste lor, cinste lor, cinste lor eroilor”, şi mai ales cântecul

“cât timp vom trăi
ne vom aminti
noi nu vom uita
că v-aţi dat viaţa”.

Aici mi s-a pus in nou nodul în gât, n-am putut să cânt. Dar am gândit, am simţit. Şi am filmat:

Am ajuns la Piaţa Revoluţiei, “la ţeapa asta”, vorba tânărului ce părea “lider de galerie”, unde acesta a ţinut un mic speech. În ciuda cuvintelor simple, şi cu stângăcii care altă dată poate ar fi fost luate în băşcălie, mesajul lui “s-a auzit”. Între altele, şi-a exprimat şi el oarece rezerve faţă de scandări nelegate de eveniment, şi a îndemnat audienţa să cânte deşteaptă-te române. Nu pentru că e imnul naţional, ci pentru că a fost cântat de oamenii aceia, în decembrie 1989, şi pentru ei a însemnat ceva. Mi-a plăcut ideea. Cu ruşine recunosc, nu ştiu toate versurile, iar tinerii strânşi acolo le ştiu. Şi le-au cântat, fiecare cum a putut:

Respect.

Bineînţeles, s-a găsit şi un “ciudat”, un domn mai în vârstă, îmbrăcat tot în piele neagră şi cu o pălărie de cowboy neagră pe cap, zici că era luat din filme, să se bage în seamă. Cu remarci acide, mai ales antiiliesciene. Parcă nici astea nu-şi aveau locul fix în acel moment - băieţii au încercat să-l tempereze, cu un succes moderat. Pe acest fond, noi am plecat.

Una peste alta, un gest frumos. Mi-e clar, copiii ăştia nu pot înţelege, oricât s-ar strădui, ce a însemnat 1989. Şi nici nu poţi să le ceri asta. Dar ce mi-a plăcut a fost că, deşi unii au venit într-adevăr pentru că era “cool”, şi mai “făceau mişto” pe alocuri, mulţi dintre ei, totuşi, sunt conştienţi, poate raţional, poate instinctiv, că datorează cinstire memoriei unor oameni necunoscuţi, care au murit pentru ca ei, mărşăluitorii de azi, să aibă un trai mai bun. Un fel de solidaritate a tinerilor de azi cu tinerii de acum 20 de ani, un arc peste timp care îmi pune, în continuare, un nod de emoţie în gât. Şi pentru mine, care m-am întors acum exact 19 ani pe vremea asta speriat de la colţul străzii când am văzut scutierii, acei oameni necunoscuţi care nu s-au întors acasă sunt eroi, şi nu mor.